Când vorbim despre Andrés Iniesta, vorbim despre fotbal în cea mai pură formă, o artă pe care puțini au reușit să o realizeze atât de natural. La 40 de ani, geniul de la Fuentealbilla a decis să-și închidă cizmele. Odată cu această retragere, fotbalul pierde nu doar unul dintre cei mai mari jucători ai săi, ci și o figură care a schimbat modul în care este înțeles mijlocul terenului în fotbalul spaniol și mondial. La revedere marchează sfârșitul unei ere, un ciclu de 22 de ani care a lăsat o amprentă de neșters pe Barça, pe naționala Spaniei și în toate colțurile planetei unde se rostogolește mingea.

Într-o ceremonie de adio emoționantă, dar sobră, Iniesta a rostit câteva cuvinte care rezumă nu doar cariera sa, ci dragostea pentru sportul care i-a marcat viața: „Plec cu tristețe, aș fi jucat până la 90 de ani, dar eu plec fericit.” . Nu putea fi altfel. Iniesta este unul dintre acei jucători care par să se fi născut cu o minge sub braț, o figură aproape atemporală care, în fiecare atingere, a transmis o eleganță și o simplitate pe care doar cei mai mari le realizează.

Istoria lui Iniesta în fotbal are nuanțe de basm. Din copilărie în orășelul Fuentealbilla, până la La Masia, unde, la doar 12 ani, a suferit unul dintre cele mai grele momente din viața sa când s-a despărțit de familie. Puțini își puteau imagina la acea vreme că acel copil timid și fragil va deveni un simbol al talentului și al umilinței, atât pe terenul de joc, cât și în afara acestuia.

Guardiola, care l-a regizat în anii săi de aur la Barcelona, ​​l-a definit drept „simplu și scurt, dar direct”. Și acesta a fost fotbalul lui: sincer, curat și, mai presus de toate, eficient. De la debutul său în 2002 și până la ultimul său meci din Japonia, Iniesta nu a avut niciodată nevoie de decorațiuni sau excese pentru a străluci. Magia lui consta în ceea ce a făcut cu mingea, în modul în care a reușit să simplifice complicatul, de parcă legile jocului s-ar aplica doar celorlalți.

Cei care au împărțit un dressing cu el sunt de acord cu capacitatea lui de a domina spațiul și timpul. Tamon Besa își amintește în Țara că Paco Seirul.lo, guru-ul ADN al Barcei, l-a descris mereu drept un „geniu”, capabil să apară acolo unde era mai puțin așteptat și să ia mereu cea mai bună decizie. În cuvintele lui Luis Enrique, Iniesta era „moștenire mondială”. Iar fotbalul său, eteric și aproape mistic, l-a făcut unic.

Lucrul cu adevărat surprinzător despre Iniesta este consensul universal pe care l-a generat. Fotbalul său, stilul, caracterul l-au făcut să fie respectat și admirat în toate colțurile lumii. În Europa, Asia, America și Africa, numele său este sinonim cu clasă și eleganță. Comparat de multe ori cu figuri din alte sporturi, precum Roger Federer, Iniesta întruchipează acea armonie pe care doar cei mai mari reușesc să o proiecteze.

La fel ca tenismenul elvețian, Andrés părea că plutește pe teren. Nu a avut niciodată nevoie de forță brută sau de un fizic impunător. Magia lui stătea în viziunea lui, în capacitatea lui de a anticipa, de a ascunde mingea și de a dispărea printre rivali. După cum spunea Paul Scholes, legendarul jucător de la Manchester United, „când Iniesta primește mingea, totul pare să se oprească”. Și exact asta se întâmpla. Iniesta a reușit ceea ce puțini alții au făcut: să facă timpul să se oprească în timp ce el își făcea magia.

O Cupă Mondială, două Cupe Euro și patru Ligi ale Campionilor

Moștenirea lui Andrés Iniesta nu poate fi rezumată în titluri, deși vitrina lui este plină de ele. Vorbim despre un jucător care a câștigat 38 de trofee, inclusiv o Cupă Mondială, două Campionate Europene și patru Ligi Campionilor. Cu toate acestea, sunt două momente care au fost înregistrate în istoria fotbalului: golul său de la Stamford Bridge în 2009 și golul său istoric în finala Cupei Mondiale din Africa de Sud în 2010.

Primul, în semifinalele Ligii Campionilor, a fost un gol care a aprins credința fanilor Barcelonei și a dus echipa spre glorie la Roma. Al doilea, cel care a asigurat prima și singura Cupă Mondială pentru Spania, este unul dintre cele mai iconice momente din istoria sportului. Iniesta a mărturisit că, în momentul controlării mingii înainte de a trage, „lumea s-a oprit”. Un moment de eternitate, un moment în care toată presiunea fotbalului i-a căzut pe umerii, iar el, fidel stilului său, a rezolvat-o cu calm și precizie.

În ciuda succesului său pe teren, Iniesta a trecut și prin momente de întuneric. După victoria de la Roma din 2009, a suferit o accidentare care, dincolo de fizic, l-a lovit în suflet. A mărturisit că a trecut printr-un „vid” care l-a împins la limită, un sentiment de pierdere și disperare. Această latură umană, vulnerabilă, îl aduce și mai aproape de oamenii obișnuiți, de cei care văd în el nu doar fotbalistul, ci persoana care, ca toată lumea, se confruntă cu proprii demoni.

Lumină în mijlocul umbrelor

Iniesta nu a vorbit niciodată deschis despre depresie, dar a vorbit despre un „gol” care l-a copleșit. Și tocmai acea onestitate, aceea a se arăta așa cum este, l-a făcut atât de iubit. Fotbalul lui a fost refugiul lui, locul unde a găsit lumina în mijlocul umbrelor.

Acum, după timpul petrecut în Japonia și Dubai, Iniesta a decis că este timpul să se oprească. Dar moștenirea sa, amprenta sa pe fotbal, nu va dispărea niciodată. Este, fără îndoială, unul dintre cei mai buni jucători pe care i-a produs Spania, dacă nu chiar cel mai bun. Xavi, eternul său tovarăș și prieten, l-a definit drept „cel mai mare talent pe care l-a produs fotbalul spaniol”, o declarație pe care mulți o împărtășesc.

Iniesta este jucătorul care i-a răscumpărat pe mijlocași, fotbalistul care a ridicat La Roja în vârful lumii și care, cu fiecare atingere a mingii, ne-a reamintit de ce fotbalul este regele sportului. Nu avea nevoie de decorațiuni sau titluri individuale, fotbalul lui a vorbit pentru el. Și acum, la sfârșitul carierei, putem spune cu mândrie că am fost martorii măreției unui geniu.

Iniesta se retrage, dar moștenirea sa va trăi pentru totdeauna în memoria tuturor celor care iubesc acest sport. Pentru că Andrés nu doar a jucat fotbal, l-a transformat în artă, iar tăcerea lui, în cele din urmă, devine una dintre cele mai puternice voci care au rezonat vreodată pe un teren de fotbal. @mundiario